Locuitorii din Angkow 'chiar' au vazut un dinozaur?

de Jonathan O’Brien si  Shaun Doyle

 

Prim plan al sculpturii din Angkor. Atunci cand fotografia a fost arata publicului, atunci cand acesta a fost intrebat ce fel de animal crede ca este reprezentat, raspunsul aproape universal a fost “Stegozaur”

Revista Creation din Septembrie 2007 continea un articol intitulat “Locuitorii din Angkor Wat au 

vazut un Stegozaur?”, acesta continand si o imagine a basoreliefului descoperit in templul din Angkor, Cambodgia, data 1200 dHr, infatisand ceea ce pare o reprezentare artistica a unui dinozaur,  asemanator unui stegozaur[1].

Cum astfel de dovezi ar sustine viziunea biblica asupra dinozaurilor, a provocat raspunsuri vocale din partea ateistilor.Iata cateva din obiectii:

“Daca este un dinozaur, l-au sculptat dupa fosilele descoperite”.

Una din obiectii este ca artistii au realizat sculptura folosind ca inspiratie fosile descoperite prin preajma. Cu toate acestea, este nevoie de foarte multa pregatire si cunostinte substantiale pentru a reconstrui cu exactitate cum arata un dinozaur[2]. Nu exista nici un fel de dovezi ca acestea erau disponibile in cultura cambodgiana a vremii. Asa cum a notat un paleontolog, daca sunt reprezentari fidele ale unor dinozauri, care preced avansul modern in stiinta reconstructiei fosilelor, “atunci este un caz extrem de solid care poate fi sustinut, ca aceste imagini au fost reproduse nu dupa fosile, ci dupa o intalnire in carne si oase.”[3]

Mai mult, pana acum nu au fost descoperit fosile stegozauriene in Cambodgia. In concluzie, este improbabil ca fosilele sa fi stat la originea acestei reprezentari.

“Placile stegozauriene sunt doar decoratiuni de fundal”

Unii critici au obiectat ca imaginea bivolului de apa, de deasupra stegozaurului, contine si un motiv decorativ, deasupra animalului. Asadar, in opinia lor, asa-zisele placi de pe spatele stegozaurului sunt de fapt simple elemente decorative. Asadar sculptura reprezinta un animal comun, care sta in fata unui motiv floral, sau alt fel de motiv decorativ.

Totusi, placile de pe spatele animalului nu seamana cu nici un alt motiv decorativ din acest templu. Placile sunt lipite si urmeaza exact linia animalului, curbura spatelui. Forma placilor este foarte asemanatoare cu cele ale fosilelor cunoscute de stegozaur.  Mai mult, placile creaturii sunt mult mai pronuntate, in relief, decat ornamentatia de deasupra bivolului.

“Nu prea arata ca un stegozaur!”

Unii critici apreciaza ca desenele nu reprezinta o forma cunoscuta, sau aspectul, unui stegozaur tipic.

Basorelieful complex, in care se vede cum 

stegozaurul este reprezentat alaturi de 

alte animale cunoscute artistilor.

Totusi atunci cand fotografia a fost arata publicului, atunci cand acesta a fost intrebat ce fel de animal crede ca este reprezentat, raspunsul aproape universal a fost “Stegozaur”. Foarte probabil, artistul a incercat o reprezentare stilizata, artistica a unui stegozaur viu, nu una stiintifica. Deseori vedem astfel de ‘licente artistice’ in operele de arta ale diverselor culturi, continand insa principalele elemente de identificare ale creaturii (exp. coltii unui elefant). Un comentator, care s-a identificat ca fiind cambodgian, a scris: “Daca il ilustrezi stiintific, cum poate fi arta? Cum ramane cu tema peretului? “

Cu toate acestea, artistul a avut grija sa surprinda stegozarul stand pe varfurile degetelor, dupa cum se vede la piciorul din fata. Conform paleontologilor chiar asa stateau si deplasau stegozaurii, nu asa cum sunt infatisati deseori in muzee, cu degetele rasfirate.

“Este doar o creatura imaginara”

Unii oameni au considerat ca este reprezentata o creatura imaginara: nu reprezinta nici un animal cunoscut, ca alte sculpturi din cadrul templului. Artistul pur si simplu si-a imaginat o creatura, care, intamplator, seamana cu un stegozaur. Bineinteles, problema acestei argumentatii este ca animalul este extrem de usor de identificat ca fiind dinozaurian, mai exact stegozaur. Ce coincidenta! Mai mult, majoritatea sculpturilor infatiseaza animale reale, care trebuie sa fi fost cunoscute sculptorului.

Concluzie

Cea mai simpla si logica explicatie este ca sculptura din templul de la Angkor este o reprezentare stilizata a unui dinozaur din familia Stegosauridae. Cu alte cuvinte, este versiunea unui artist despre cum arata creatura, nu viziunea unui om de stiinta. Totusi, elementele principale ale unui stegozaur sunt surprinse: forma corpului, spatele foarte arcuit si, elementul cheie, placile de pe spatele animalului. Nici o alta creatura cunoscuta, fosila sau nu, nu are un set de placi dispuse altfel pe spate.

Unii observatori au ridicat ca si obiectie faptul ca o problema, faptul ca lipsesc spinii de pe coada, insa in familia Stegosauridae numarul acestora era variabil, atat ca numar cat si ca marime. Si desi capul este usor diferit fata de reconstructiile tipice, faptul ca aceasta creatura nu corespunde reprezentarilor moderne, dovedeste ca nu e un fals modern. E posibil sa fie un tip de stegozaur care nu a fost inca descoperit de paleontologi.

Aceasta sculptura vine in sprijinul dovezilor deja existente, ca oamenii au trait alaturi de dinozauri, conform celor indicate in Biblie.[4]

---

[1] Catchpoole, D., Angkor saw a Stegosaur? Creation 29(4):56, 2007; creation.com/angkor-saw-a-stegosaur.

[2] Bell, P., Bishop Bell’s brass behemoths! Creation 25(4):40–44, 2003; creation.com/bishop-bells-brass-behemoths.

[3] Nelson, V., Untold secrets of planet Earth: Dire Dragons, Untold Secrets of Planet Earth Publishing Company, Inc., www.UntoldSecretsofPlanetEarth.com, 2012, p. 19.

[4] Toate animalele au fost create in timpul celor 7 zile, unele din creaturi disparand de-a lungul timpului. 

Tradus cu acordul autorului. Originalul aici. 

Plantele au evoluat?

de Alexander Williams

Ati vazut vreodata o serie de plante fosile expuse intr-un muzeu sau intr-un manual despre evolutie? Eu nu am vazut. Atunci cand am studiat botanica la universitate, in anii '60, ne predau evolutia si paleobotanica (studiul plantelor fosile) dar nici o serie de plante fosile nu ne-a fost prezentata, ca dovada a evolutiei plantelor. Asa ca, atunci cand am vazut o noua carte intitulata "Diversitatea si Evolutia Plantelor", datata 1995 si publicata de CRC Press, o editura respectabila care tipareste manuale stiintifice, am fost curios sa vad care sunt noile dovezi descoperite in cei 30 de ani de cercetare. Autorul, Dr Lorentz Pearson, parea a fi bine calificat, fiind profesor de botanica respectat.

In prefata, prof. Pearson afirma ca evolutia este un fapt atestat de dovezile fosile. Introducerea este in intregime dedicata unei descrieri narative a istoricul evolutiei.

Cartea cuprinde 18 capitole care trateaza intregul regn, la nivelul tuturor celor 29 de clase. Fiecare capitol contine o diagrama ale relatiilor stramos-descendent dintre fiecare clasa si vecinii ei; astfel de diagrame se numesc 'arbori filogenetici'. La prima citire a cartii, am combinat informatiile continute in arborii filogenetici pentru a alcatui un singur arbore, pentru a avea o viziune de ansamblu asupra teoriei prezentate de prof. Pearson (vezi figura). Am evitat, pe cat posibil, numele lungi si tehnice ale claselor si am identificat fiecare clasa cu numele popular al unui membru reprezentantiv.

Arborele filogenetic (istoricul evolutiei) al plantelor. Nici o veriga din acest lant nu este sustinuta de dovezi fosile. (S-au folosit numele populare ale celor 29 de clase)

Figura arata, conform cu Pearson, ca fiecare clasa a evoluat din alta, stramosul original al tuturor fiind bacteria. Era o singura conexiune discutabila; Pearson nu era sigur daca algele maro au evoluat direct din dinoflagelate, sau daca au aparut indirect din dinoflagelate via algele galben-verzi. Conform diagramei lui Pearson, istoria evolutiei plantelor este aproape completa.

Fiecare capitol este impartit in sectiuni consistente, una dintre ele fiind "Filogenia si clasificarea. Filogenia inseamna 'istoria evolutiva'. Asa ca atunci am inceput sa citesc ceea ce prof. Pearson avea de spus despre dovezile fosile, din care isi derivase istoricul evolutiv. In fata sigurantei afisata in prefata, introducere si diagramele filogenetice, ceea ce am descoperit a fost surprinzator.

In toate cele 18 capitole, nu a fost mentionata nici o serie fosila care sa sustina arborii filogenetici! Multe grupuri au dovezi fosile semnificative, dar nici unul nu arata fara echivoc o trecere de la unul al altul, asa cum cere evolutia.

Descrierile procesului de evolutie sunt realizate cu termeni nesiguri, folosind cuvinte ca "probabil", "este posibil", "aparent", "se presupune", etc. Singura afirmatie definitiva pe care am gasit-o este la pagina 503: "Evolutia coniferelor din cordaitale a fost documentata riguros de Rudolf Florin, (Banks 1970)'. Insa se pare ca prof Pearson nu a studiat munca lui Florin, deoarece face referinta nu la lucrarea originala a lui Florin ci la un alt autor (Banks), care la randul lui a facut referire la munca lui Florin. Toate acestea sugereaza ca prof Pearson nu a avut nici o dovada clara atunci cand a facut aceste afirmatii grandioase despre evolutia in regnul vegetal.

Nu numai ca lipsesc dovezi in favoarea evolutiei, dar exista si contradictii intre cele trei diagrame si descrierile scrise. La pagina 367, arborele sau filogenetic arata ca in clasa algelor verzi sunt doua sub-grupe, una evoluand din cealalta. Dar la pagian 386 el afirma ca aceasta clasa are un istoric fosil excelent care arata ca sub-grupele au evoluat independent de la inceput!. La pagina 407, arborele sau filogenetic afirma ca muschii au evoluat din hepaticofite (Marchantiophyta - nota trad. nu am gasit o traducere/clasificare in limba romana), dar la pagina 413, el enumera patru motive pentru istoricul fosil nu sustine acest aranjament. Iar la pagina 447, el admite ca exista "diferente considerabile de opinii" referitoare la partea superioara a arborelui filogenetic, cea care beneficiaza de  cel mai mare istoric fosil!

Asadar, a avansat in ultimii 30 de ani cunoasterea in domeniul evolutiei plantelor? Raspunsul pare a fi un rasunator 'nu'!

Asemeni multor altor oameni, prof Pearson pare sa fi acceptat evolutia ca un fapt, apoi a complet dovezile lipsa cu imaginatia sa. Iata un exemplu: la pagina 550 el afirma ca 'Herngreen (1974) a studiat staminele unor plante asemanatoare cu Cloranthus din Cretacic si a stabilit ca granulelee de polen fosilizate sunt identice cu cele existente astazi, aruncand astfel lumina asupra evolutiei Chlorantaceelor'. Observati ca dovezile prezentate nu arata nici o evolutie (polenul fosilizat este identic cu cel modern) si totusi prof Pearson afirma ca aceasta face lumina in evolutia acelei familii. Credinta sa in evolutie a tranformat dovezile inexistentei acesteia in dovezi in favoarea evolutiei!

Cred ca nu este nerezonabil sa concluzionam ca, potrivit dovezilor disponibile, evolutia plantelor nu a avut loc.

Tradus cu acordul autorului. Originalul aici.

Inundatii extrem de violente!

Imagine Wikipedia - Imagine marita

Recent, britanicii au descoperit ce i-a separat pe ei de continentul principal Europa: o inundatie catastrofala! Si nu doar una, ci doua! Cercetari detaliate efectuate asupra fundului Canalului Manecii au scos la iveala valea unui rau antic care odinioara colecta apele Tamisei, raului Somme, Rinului din Moesia si ale raului Scheldt – rauri care se varsa astazi in Marea Nordului. [1,2]

Imagini de mare rezolutie de pe fundul marii nu au aratat doar albia raului antic ci si semne clare ale unui potop la scara mare (megainundatie) – semne cum ar fi insule aplatizate, alungite si cu forma hidrodinamica de pana la 10 km lungime si 4 km latime, plus santuri de aproximativ 200 m latime, 2-3 m adancime si 10-15 km lungime [1].

In timpul inundatiei a fost dislocata o cantitate de 1 x 10⁶ m³ s^-1  de apa rezultata din topirea ghetarilor dintr-un lac proglaciar localizat in Marea Nordului de astazi. Conform calendarului evolutionist, se crede ca prima inundatie a avut loc cu aproximativ 425.000 de ani in urma, in timpul Erei Glaciare. Din punctul meu de vedere, totusi, primul eveniment de eroziune il constituie retragerea apelor de la potopul din vremea lui Noe [3] (cu 4.500 de ani in urma, Geneza 8) care a taiat un canion adanc prin portiunea de pamant care atunci unea Europa si insulele britanice, o creasta structurala cunoscuta sub denumirea de anticlinalul Weald- Artois, facut aproape in intregime din creta.

Mai apoi, la sfarsitul ultimului episod de inghet masiv (oamenii de stiinta evolutionisti cred ca a avut loc cu 20.000 de ani in urma) un alt lac si mai mare format din apa rezultata din topirea ghetarilor a format nordul canionului care se crede ca a fost indiguit cu morene sau de alte stavilare. La un moment dat barajul a cedat si un potop chiar mai mare decat cel precedent a curatat toate ramasitele crestei structurale, creand Canalul Manecii asa cum il stim noi astazi [1,2]. 

Istoria se repeta

Imagine Wikipedia - Labirintul din Antarctica

 Acest superpotop nou acceptat este ultimul dintr-o serie de mai multe si a inceput sa-si faca loc in cercurile stiintifice cu mai mult de 80 de ani in urma, cand Harlen J. Bretz a propus ideea ca Canalele Scabland din Statul Washington au fost create de o inundatie puternica [4]. Bretz a fost luat in deradere iar ideea sa a fost respinsa in totalitate timp de aproape 50 de ani. Azi, inundatia produsa de Lacul Missoula este o explicatie larg acceptata si chiar sunt unii care cred ca acest eveniment a fost unul ciclic! [5]

Apoi mai este inundatia produsa de Lacul Agassiz: un lac glaciar gigant care s-a format la marginea sudica a Ghetarului Laurentide in Canada, drenat brusc intr-un mod catastrofic spre est, taind Defileul Niagara si raul St. Lawrence intr-un moment geologic [6,7]. Cercetari suplimentare efectuate in Canada au aratat ca in mod repetat sub stratul de zapada au avut loc inundatii [8,9]. Cercetarile proprii asupra Povarnisului Niagara au scos la iveala ca asemenea inundatii subglaciare au fost cel mai probabil responsabile pentru formarea acestui reper faimos. La vest de Lacul Agassiz, la poalele Muntilor Stacosi din Alberta, se pare ca o alta inundatie masiva subglaciara a modelat majoritatea colinelor si posibil chiar si Muntii Stancosi [9,10,11].

Pe masura ce aceasta idee iconoclasta a luat avant, urme ale unor inundatii similare s-au gasit in locuri cum ar fi Antarctica. Peisaje ciudate cum este Labirintul din Vaile Vestice Uscate ale Antarcticii sunt in prezent atribuite unor “inundatii subglaciare extinse” (notati va rog pluralul!) la mijlocul perioadei Miocene (cu mult inainte ca oamenii sa fie prin preajma, conform evolutionistilor)[12].

Toate aceste inundatii s-a estimat ca au avut loc descarcari la acelasi nivel de magnitudine ca si cele care au creat Canalul Manecii. Intrarea unei cantitati atat de mari de apa dulce in oceane ar fi afectat cu siguranta sistemul de circulatie termosalin [7,13] iar prin aceasta clima globala in intregime. 

Ce urmeaza?

Imagine Wikipedia - Faimoasele stanci albe din Dover

 Este interesant sa observam ca ideea revarsarii Marii Nordului (intentionat voi folosi acest apelativ aici) a intrat tarziu in geostiinte, desi fizic este localizata in leaganul geologiei moderne! Faptul ca informatiile se afla sub mare nu ar trebui sa fie o scuza. Aceasta nu este orice fel de mare ci Canalul Manecii, pe departe cel mai investigat adanc din lume!

Cred ca are mai mult de-a face cu naluca intarziata a lui Lyell despre care Derek Ager – un dusman al creationismului! – spune in prefata ultimei sale carti (vazuta de multi ca si testamentul lui stiintific): 

 “La fel cum politicienii rescriu istoria umanitatii, asa si geologii rescriu istoria pamantului. Timp de un secol si jumatate lumea geologica a fost dominata, cineva ar putea spune chiar ca i s-a spalat creierul, de uniformitarianismul gradual al lui Charles Lyell. Toate sugestiile cu privire la evenimente “catastrofice” au fost respinse si catalogate drept demodate, nesiintifice si chiar hilare.” [14]

Ar mai putea fi un motiv pentru recunoasterea tardiva a inundatiilor glaciare si subglaciare: muntii. In America de Nord (unde majoritatea inundatiilor glaciare si subglaciare au fost documentate) lanturile muntoase se afla in partea de nord-sud sau nord-est-sud-vest si sunt localizate la marginea continentului.  Asadar nu a existat nici o bariera muntoasa nici pentru stratul de gheata in crestere la sud de Oceanul Arctic, nici pentru apele rezultate din topirea ghetii pe care le-a produs la sfarsitul Erei Glaciare. Pe de alta parte, in Europa, (unde stratul de gheata a avansat de asemenea din bord) Pirineii, Alpii, Muntii Tatra si Muntii Carpati au creat o bariera masiva de la est la vest de la Oceanul Atlantic la Marea Neagra (bariera continuata de partea cealalta de Muntii Caucaz, Karakorum si Himalaya). Aceasta bariera a oprit efectiv inaintarea ghetii iar cand apa rezutata din topirea ghetarilor s-au adunat in spatele ei, se prea poate sa fi fost directionata spre capetele din vest si din est ale obstacolului. De aceea este posibil ca inundatia produsa de revarsarea Marii Nordului sa fi fost alimentata cu mult mai mult decat doar cu apele rezultate din topirea ghetarilor locali.

Mai exista insa o posibilitate interesanta: inundatia produsa de revarsarea Marii Negre sa nu fi fost cauzata de invadarea apelor Marii Mediteraneene (asa cum cred aparatorii acestui eveniment catastrofic [15]) ci de apele rezultate din topirea ghetarilor care au luat-o spre est, iar apoi spre sud peste stepa ucrainiana, varsandu-se apoi in Marea Neagra. Aceasta ar fi putut face ca Marea Neagra sa se reverse in partea de est, taind sau adancind trecatoarea Bosfor. Probabil ca Marile Caspica si Aral (Albastra) s-au format de asemenea in acest mod. Nimeni nu a facut cercetari inca pentru a gasi urme ale unor astfel de inundatii glaciare si subglaciare in Estul Europei, dar avand impulsul acestei incredibile abordari neo-catastrofale, acest lucru poate avea loc curand!

Concluzie

In mod evident, exista o dorinta mare a partidei geologice evolutioniste de a accepta catastrofele in istoria geologica (“evenimentul rar”, cum il numeste Ager). Cu toate acestea, partida nu poate fi convinsa ca aceste catastrofe nu au fost izolate si nu au avut loc la distante mari de timp. Deci, atunci cand aceste catastrofe vor fi recunoscute, ele trebuie sa se potriveasca calendarului geologic de lunga durata (“sindromul de intarire”).

Toate aceste inundatii au fost o consecinta a Erei Glaciare Cuaternare, pentru care creationistii au singura explicatie plauzibila. Era Glaciara a avut loc dupa Potopul despre care se vorbeste in Geneza si reprezinta o consecinta a lui. Mai mult, Era Glaciara de dupa potop a fost unica (in ciuda faptului ca unii evolutionisti au postulat pana la 40 de evenimente glaciare in timpul erei pe care noi o numim Era Glaciara[16]).

In cadrul temporal biblic, toate aceste inundatii catastrofice au avut loc una dupa alta, iar efectul lor cumulat asupra climei globale trebuie sa fi fost dramatic. Mari semi-inchise cum sunt Mediterana, Marea Neagra, Marea Rosie se poate sa fi fost inundate si/sau sa se reverse in mod repetat.

Imagine Wikipedia

 Conform modelelor climatice existente[13], revarsarea unei cantitati atat de mari de apa dulce ar fi cauzat o racire semnificativa la nivel global, iar acesta este chiar episodul Marelui Inghet [13,17] de la sfarsitul Erei Glaciare, aparent la scara globala [18]. O alta consecinta a fost cresterea rapida a nivelului oceanului care ar fi izolat rapid tinuturi care anterior comunicau. Oameni si animale au fost izolate dintr-o data, permitand astfel dezvoltarea demografiei si biogeografiei din ziua de azi.

Studierea efectelor multiple ale acestor inundatii postdiluviene ne poate pune la dispozitie informatii pretioase cu privire la multe aspecte ale istoriei pamantului, de la dinamica si efectele Potopului din zilele lui Noe pana la risipirea oamenilor dupa episodul de la Turnul Babel. Realitatea este gata sa fie studiata si folosita pentru inaintarea Imparatiei! Dorinta de cercetare si finantarea sunt ceea ce avem nevoie!

Referinte

1. Gibbard, P., Europa taiata in deriva, Nature 448:259–260, 19 Iulie 2007.
2. Gupta, S., Collier, J.S., Palmer-Felgate, A., Potter, G., Originea inundatiilor catastrofale din Canalul Manecii, Nature 448:342–346, 19 Iulie 2007.
3. Batten, D., et al. Cum ramane cu era glaciara? www.creation.com/images/pdfs/cabook/
   chapter16.pdf
4. Bretz, J.H., Potopul din Spokane dincolo de Canalele Scabland, Journal of Geology 33:97–115, 236–259, 1925.
5. Oard, M.J., Doar o singura inundatie a lacului Misoula, Journal of Creation 14(2):14–17, 2000; www.creation.com/article/5066/
6. Broecker, W.S., Kennett, J.P., Flower, B.P., Teller, J.T., Trumbore, S., Bonani, G. si Wolfli, W., Rutele apelor rezultate din topirea ghetarilor din Ghetarul Laurentide in timpul Marelui Inghet, Nature 341:318–321, 28 Sept. 1989.
7. Silvestru, E, Schimbarile climatice, Niagara si catastrofa; www.creation.com/article/4271
8. Shaw, J., Un model al topirii ghetarilor pentru peisajele subglaciare Laurentide; in: Geomorfologia fara frontiere, McCann, S.B. and Ford, D.C., (Eds.), Wiley, Chichester, pp. 182–226, 1969.
9. Shaw, J., Ipoteza topirii ghetarilor pentru “paturile” subglaciare, Quaternary International 90:5–22, 2002.
10. Shaw, J. si Kvill, D., O origine glaciofluviala pentru crestele din zona lacului Livingstone, numita Saskatchewan, Canadian Journal of Earth Sciences 21:1442–1459, 1984.
11. Shaw, J., Faragini, D., Kvill, D.R. si Rains, R.B., Canelurile din Athabasca, Alberta, Canada: implicatii pentru formarea canelurilor la scara mare (liniatii erozionale), Quaternary Science Reviews, 19:959–980, 2000.
12. Lewis, A.R., Marchant, D.R., Kowalewski, D.E., Baldwin, S.L. si Webb, L.E., Varsta si originea Labirintului din vestul Valor Uscate, Antarctica: Dovezi pentru inundatiile extinse de la mijlocul perioadei Miocene si revarsarea apelor dulci in Oceanul Sudic, Geology 34(7):513–516, 2006; su-thermochronology.syr.edu/baldwin/
    LewisetalLabyrinth.pdf
13. Mecanisme care pot cauza schimbari climatice serioase, www.ncdc.noaa.gov/paleo/abrupt/story3.html
14. Ager, D., Noua Catastrofa: Importanta evenimentelor rare in istoria, Cambridge University Press, Cambridge, p. xi, 1993.
15. Walker, T., Inundarea Marii Negre: cu siguranta nu e vorba de Potopul lui Noe, Journal of Creation 14(1):40–44, 2000; www.creation.com/article/5019/
16. Billard, A., O analiza critica a Perioadei Cuaternare, Edit, CNRS, Paris, 1987.
17. Marele Inghet, www.agu.org/revgeophys/mayews01/node6.html
18. Rutter, N.W., Este vorba despre Marele Inghet global? 2003 Seattle Annual Meeting, Paper 132-1, 2003. gsa.confex.com/gsa/2003AM/finalprogram/abstract_63494.htm

Tradus cu acordul autorului. Originalul aici.