Nascuti pentru a comunica

Aparitia in mod uimitor a unei limbi noi la 500 de copii surzi ne ofera o perspectiva asupra darului vorbirii care s-a intalnit la primii parinti.

 Limbajul – folosirea lui este cel mai important lucru care diferentiaza omul de celelalte mamifere. Noi suntem capabili sa exprimam tot felul de idei si sentimente, pe langa faptul ca putem vorbi despre obiecte materiale si putem aduce in discutie probleme ipotetice si de asemenea realitati trecute, prezente si viitoare.

Oamenii au facut experimente cu anumite animale si pasari, incercand sa le invete sa raspunda la anumite cuvinte. De exemplu, cimpanzeii au fost invatati sa foloseasca limbajul semnelor pentru a exprima un numar limitat de concepte. Dar nici un animal nu a dovedit abilitatea de a folosi limbajul la un nivel apropiat de cel al invatatorilor sai [1]. Suntem intr-adevar “fapturi minunate”.

Limbajul este parte din ceea ce te defineste ca om

 Limbajul este o parte esentiala a existentei umane. Acest lucru ne face unici in regnul animal. Dar cum au dobandit oamenii limbajul?

Este limbajul o abilitate invatata, facuta posibila prin evolutia de la primitivele mormaieli si grohaituri, sau este o latura innascuta si esentiala a fiintei umane? Filosofi si lingvisti au dezbatut aceasta intrebare timp de ani de zile, mai ales de cand Charles Darwin a popularizat teoria evolutiei.

Multi experti, care nu au dorit sa contemple existenta unui Creator, au cautat sa explice dezvoltarea si folosirea limbajului prin mijloace naturale. Astfel ei ne spun ca pe masura ce omul a evoluat, aparatul vocal al acestuia a ajuns la forma potrivita pentru a produce diferite sunete si ca pe masura ce creierul sau a devenit tot mai mare omul a dezvoltat abilitatea de a controla si de a folosi aparatul vocal pentru a comunica.

Celebrul lingvist al secolului al XX-lea, Noam Chomsky (care nu a fost creationist), a incercat sa explice limbajul. Concluzia lui a fost, opunandu-se multor contemporani ai sai, ca abilitatea omului de a folosi limbajul este innascuta [2]. Astazi avem si mai multe dovezi pentru a intari aceasta afirmatie [3].

Copiii invata cu usurinta limbajul

E fascinant sa privesti un copil mic care invata sa vorbeasca. La inceput un copil nu poate sa spuna nimic. Dar dupa cateva luni, dupa ce i-a auzit pe parintii sai si pe alti oameni vorbind in jurul sau sau vorbindu-i lui, el incepe sa spuna cuvinte care sunt inteligibile. La inceput va ganguri, scotand sunete fara inteles, explorand posibilitatile pe care le are. Cuvintele incep sa iasa pe rand (de obicei “mama”, “tata”, etc.), apoi face propozitii scurte (cum ar fi “vreau apa”), iar apoi propozitii in toata regula. Indiferent de cat de complicata este gramatica limbii materne, copilul o invata si o foloseste. Pana pe la varsta de cinci ani el cunoaste toate tiparele gramaticale semnificative, desi vocabularul sau este inca destul de sarac. Vocabularul se dezvolta rapid imediat dupa aceasta varsta, astfel incat pana la varsta adolescentei el ajunge sa invete cuvinte noi cu o viteza fantastica. Aceasta abilitate de a-si imbunatati limbajul este in sine o dovada a unei porniri innascute de a comunica. Si nu numai atat.

La copiii care cresc intr-un mediu al surzeniei, poate fi vazuta mult mai clar dorinta interioara de a comunica, deoarece acest lucru se poate face si fara folosirea cuvintelor rostite. Daca e vorba de un copil surd, iar parintii folosesc limbajul semnelor, copilul invata foarte repede sa se exprime de asemenea in limbajul semnelor. Daca parintii sunt surzi, copilul va invata acelasi lucru; iar daca auzul lui este intact, el va invata de asemenea sa vorbeasca fluent si natural datorita contactului cu alti oameni. De fapt el devine bilingv, deoarece limbajul semnelor este un limbaj adevarat cu o structura gramaticala si sintactica[4] recunoscuta, care foloseste doar gesturile facute cu ajutorul mainilor si expresii ale fetei in loc de sunete. Asadar dorinta si abilitatea de a comunica cu ajutorul limbajului este prezenta, fie ca exista, fie ca nu exista abilitatea efectiva de a vorbi [5]. 

Copiii surzi din Nicaragua

 Un exemplu deosebit de frapant in acest sens este cazul unor copii surzi din Nicaragua, raportat de Peter Radetsky [6]. In jur de 500 de asemenea copii s-au adunat pentru prima data in scoli pentru surzi, construite in 1980.  Pana atunci ei nu invatasera o forma stabilita de limbaj al semnelor. Ei traiau in diferite parti ale tarii si comunicau cu rudele lor care nu erau surde prin gesturi. Cu toate acestea, setul de gesturi al fiecarui copil avea ceva in comun cu al celorlalti.

Dar atunci cand s-au intalnit in scoli, ei au dezvoltat foarte repede intre ei o forma aparte de limbaj al semnelor. La inceput era foarte rudimentar, dar nu dupa mult timp a devenit un limbaj obisnuit care avea reguli caracteristice de gramatica si sintaxa. Judy Kegl, un neurolog comportamental la Universitatea Rutgers, a descris acest fenomen ca fiind “primul caz documentat al nasterii unui limbaj”. Ea a continuat: “Copii cu varste cuprinse intre 3 si 4 ani au fost expusi la acest limbaj improvizat si l-au absorbit. Iar apoi, in virtutea capacitatii lor de a genera un limbaj, s-a ajuns la un limbaj in toata regula.” Acest limbaj al semnelor nu are precedent. In propria noastra cultura, limbajul semnelor a fost transmis de la o generatie la alta, dar acesti copii nu au avut o astfel de mostenire. Limbajul lor a fost in totalitate fabricat de ei. “Nu au nimic pe care sa-l fi folosit ca si model”, spune Kegl. “Este o dovada clara a unei capacitati innascute de a folosi limbajul”[7].

Adam a avut un limbaj inca de la inceput

Primii oameni, Adam si Eva, au avut abilitatea de a comunica unul cu celalalt (si cu Dumnezeu) inca de la inceput, folosind limbajul. Acesta include abilitatea mentala (si dorinta) de a comunica, mijloacele fizice necesare producerii sunetelor vorbirii, abilitatea de a le auzi si abilitatea mentala de a procesa sunetele si de a le conecta cu conceptele pe care le reprezinta. Din moment ce ei nu aveau experienta majoritatii cuvintelor pe care le folosea Dumnezeu, mare parte din vocabularul lor se poate sa fi fost pre-programat, mai degraba decat dobandit.

Dupa ce Dumnezeu l-a creat pe Adam El i-a spus cateva lucruri, cum ar fi: “Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.”

Daca lui Adam nu i s-ar fi dat in prealabil unele intelesuri ale sensurilor acestor cuvinte, alaturi de structurile gramaticale in care erau folosite, comunicarea lui Dumnezeu cu el nu ar fi mers.

Dar Adam nu vazuse inca nici o faptura murind, deoarece moartea a intrat in lume doar dupa ce Adam a pacatuit (Romani 5.12). Ce a inteles el atunci din cuvantul “a muri”? Noi astazi suntem toti familiarizati cu intelesul cuvantului “a muri”, deoarece vedem moartea frecvent in jurul nostru. Nu ne place cuvantul “a muri” asa ca folosim expresii mai dulci pentru acest cuvant, cum sunt “a trece in nefiinta” sau “a se duce in cer”.  

Textul nu ne da nici un indiciu cum ca Adam nu ar fi inteles. Chiar daca el nu intelegea semnificatia si oroarea pe deplin, el trebuie sa fi stiut ca moartea era un lucru rau. Se poate de asemenea ca  Dumnezeu sa-i fi explicat ce inseamna moartea atunci cand vorbea cu Adam in gradina. Dar trebuie sa conchidem cu ideea ca el stia intelesul acestui cuvant pe care l-a folosit Dumnezeu, chiar mai dinainte sa ii experimenteze semnificatia [8].    

Limbajul este unul din principalele motive pentru care, dupa cum gasim scris in Geneza 2.20, inainte ca Eva sa fie creata, Adam nu a gasit nici un partener potrivit pentru sine printre toate animalele. Ele nu puteau sa vorbeasca cu el! Adam avea nevoie de un partener care sa poata comunica pe deplin cu el, si de asemenea sa fie cineva cu care sa poata intemeia o familie. Asa ca Dumnezeu i-a dat-o pe Eva, iar el a recunoscut ca ea era din el (Genza 2.23). Dumnezeu stia ce era cel mai bine pentru Adam si pur si simplu i-a daruit-o – la fel cum face si in ziua de azi pentru toti aceia care depind de El.

Marimea creierului nu determina abilitatea Vestitul lingvist William Foley sustine ca limbajul s-a dezvoltat atunci cand marimea creierului la oamenii evoluati a facut un salt inainte [1]. Pe masura ce creierul s-a marit, complexitatea conexiunilor neuronale a devenit mult mai mare si astfel a devenit posibila folosirea limbajului. In realitate nu marimea creierului conteaza ci felul in care creierul este organizat. Marimea creierului la om variaza foarte mult, in mod normal undeva intre 1040 ml si 1595 ml [2]. Chiar daca marimea creierului tinde sa fie corelata cu marimea organismului, ar fi simplist si fals sa spunem ca o persoana bine facuta cu un creier de 1500 ml trebuie sa fie aproape de doua ori mai inteligenta decat un pigmeu cu un creier de 900 ml! Oameni de toate marimile au aceleasi abilitati mentale potentiale, pur si simplu din cauza ca sunt oameni. Este adevarat ca unii au un IQ mai mare decat altii. Acest lucru face parte din varietatea obisnuita intre indivizi.  Dar IQ-ul nu este proportional cu marimea fizica a creierului [3]. Referinte Foley, W., Lingvistica antropologica: O introducere, Blackwell Publishers, Oxford, UK, p. 60, 1997. Cam 90%. Extremele pentru oamenii normali de aproximativ 900- 2000 ml. Vezi Lubenow, M., Bones of Contention, BakerBooks, Michigan, USA, p. 138, 1992. Eg. Skoyles, J.R. si Sagan, D., De la dragoni incoace: Evolutia inteligentei umane, McGraw–Hill, New York, p. 239, 2002, face referire la o femeie a carei creier era de 760 ml si IQ normal.

Top of Form

Bottom of Form

Referinte si note

1. De exemplu, recursivitatea – concepte in interiorul conceptelor, de exemplu “Ti-am spus sa citesti acest articol”. Un copil intelege acest lucru; un cimpazeu insa nu, indiferent de ce semne sunt folosite. Un copil se poate pune pe sine in locul altcuiva. Vezi .
2. Chomsky este faimos pentru dezvoltarea metodei analizei structurilor gramaticale cunoscute sub denumirea de “gramatica transformationala”, care s-a bazat in special pe tiparele limbii engleze. Nu a avut intotdeauna succes pe teren in analizarea altor limbi. Dar se pare ca a avut dreptate in ce priveste caracterul innascut al limbajului.
3. Vezi Sarfati, J., Infirmarea evolutionismului 2, cap. 12, Master Books, Arkansas, USA, 2004.
4. Sintaxa = Parte a gramaticii care studiază funcțiile cuvintelor și ale propozițiilor în vorbire și care stabilește regulile de îmbinare a cuvintelor în propoziții și a propozițiilor în fraze.
5. Limbajul semnelor la oamenii surzi foloseste aceleasi arii ale creierului ca si oamenii care aud pentru limbajul vorbit. 
6. Radetsky, P., Tacere, semne si surprindere, Revista Discover, 15(8):60–68, August 1994.
7. Citata de Radetsky, ref. 6.
8. La urma urmei, Adam a stiut ce inseamna “sa nu”, desi el nu experimentase mai inainte un “nu” – conform lui J. Sarfati, Respingerea compromisului, Master Books, Arkansas, USA, p. 223, 2004.

Tradus cu acordul autorului. Originalul aici.